Ma numesc Anthus Alexandru Popoviciu. 

Nascut in 1989, inainte de revolutia din Timisoara, intr´un ghetto din periferie, imi planuiam de mic o viata ambitioasa.
Mama provenea dintr´o familie de pocaiti, iar tata pana in ziua de azi are motivele sale sa nu discute prea mult, sau deloc, despre afiliatiile sale religioase.
Eu am fost crescut mai degraba de bunici. Parintii au divortat timpuriu, fiind separati pe vremea cand eu intram in clasa I. Deja cunosteam limba engleza, putin franceza, citeam bine, eram foarte bun chiar si la matematica, aveam placerea dansului si muzicii, si aveam rezultate bune in arte martiale.
Clasa de la scoala/liceul "Grigore Moisil" pe care o frecventam era impotriva violentei, majoritatea incercand sa se integreze mai departe prin minte... Sah sau alte lucruri...
Nu era atat de simplu uneori sa elimini violenta complet, dar ne iesea. Eram copii cu rezultate deosebite la "concursurile" pe tara si orice fel de testari, mai ales intelectuale.
Pana sa ajung in clasa a VI-a, traisem deja multe intamplari, care mai de care mai deosebite... Sau mai dubioase... De ce clasa a VI-a? In acea clasa am decis impreuna cu tata, omul cu care am ramas dupa divortul din familie, si m´am mutat la Liceul de Arte Plastice. Acolo a fost o boemie.
Tema religioasa sau mitologica incepuse totusi mai devreme, si asta ne face sa ramanem la tema principala. De ce Amazia? de ce Judecatii?
Numele Amazia e un nume venit ca inspiratie pentru titlu de carte, cam in perioada incipienta de cand eram la Moisil. Amazia, ca si termen, se refera la un lucru care uimeste. Orice carte care tine foarte strans, si care povesteste intregi evi ai timpului... "Uimeste". In mintea mea de copil, daca ar fi fost sa scriu o carte despre istoria universala, mai ales din punct de vedere religios, aveam sa o numesc Amazia, sau, mai impozant: "Abidox"... Timpul avea sa ma convinga mai departe.

De ce Rappa "Giodimio" Anthus Alexandru?

Pana se explica numele meu de autor mai bine,vom invata mai multe si despre subiectul cartii, sau alte detalii autobiografice.
Prima mea memorie de cand eram bebe se refera la un moment clasic din orice familie as spune. Mama si tata erau la o masa in sufragerie, sufrageria fiind si camera in care era si patutul meu. Mai multe despre cum era compusa casa conteaza mai putin. Ma si Ta vorbeau. In principiu, cam asa le spuneam pe vremea aceea. Eram mic si silabele simple erau... Simplu de spus... Cuvintele complexe imi veneau, dar aveam cumva o "frica" sa vorbesc "la toata capacitatea"... Imi parea pur si simplu straniu. Imi spuneam ca daca vorbesc prea repede nu ma mai crede nimeni bebe.
Parintii vorbeau pe o carte. Era vorba de BIblie. Tata... El zicea ca cel mai important Om din Biblie este Iisus... Mama, dupa ceva zile din cate parea a concluzionat ca Iisus este insusi Dumnezeu, iar tata, foarte calm incerca sa ii explice ceva. Dar eu "fierbeam" in mine. Am hotarat sa vorbesc. Auzisem mai multe povesti de acolo, si ma ajuta mai ceva. O chestiune pe care momentan as putea sa o numesc: problema... Mintea mea inca de pe atunci avea tot felul de memorii inafara viselornormale si gandurilor obisnuite. "Memorii dinaintea nasterii"... Dar vom mai ajunge aici.
Revenind la problema cu discutia pe Bibilie, am sarit din patut repede, vazand ca tata nu vrea sa o contrazica pe mama, si am inceput sa ii zic din citate clasice: "La urma urmei toti suntem copiii lui Dumnezeu." "Fii lui Dumnezeu au venit si s´au inmultit cu fiicele Pamantului." si astfel de lucruri ce mi le aduceam aminte... Adevarul e ca nu am rezolvat nimica, dar frica de a vorbi mi´a cam pierit, tinand cont ca ei au reactionat normal: "Eh," ziceau ei "auzindu´ne vorbind prin casa, a tinut in el pana a inceput sa chiar ´zica´ ceva..." Asta zicea mai ales tata.
Ulterior, timpul mi´a mutat familia cam 2 ani in Germania, unde vroiau sa stea... Dar nu imi placea. Nici locul, nici limba... Actualmente vorbesc germana... Sa zicem binisor... Vorbesc mult din ceea ce am invatat din muzica, facand foarte putin exercitiu la scoala. Ideea e ca m´am intors cu mama in Romania inainte de gradinita cu putin, iar mama era putin confuza, caci deja trecuse ceva timp de cand fusesem guraliv, si... Asta o facea sa se intrebe daca sunt pregatit de scoala. 
Smecher, am luat o hartie si am desenat un plan de casa, ulterior in timpul zilei, intreband pe mama daca imi poate spune "ce scrie" pe o cutie de detergent. Mi´a aratat trei litere la drept vorbind,dupa care am citit cateva cuvinte bune. Mama a fost foarte mandra de mine, si mi´a spus ca tata vine in curand si el si ca spera si crede ca voi fi foarte bun la scoala.
Prima data m´au dus la o gradinita privata in limba engleza. Eu deja vazusem "o tona" de filme in engleza. Dar acolo au fost forte multe lucruri ce nu mi´au placut. Atitudinea profesoarei in principal. Tin minte si acum: "knife". Trebuia sa citim de pe o tabla. Eu stiam deja cuvantul. Dar profa vorbea despre codificari de ecrane si mafii si politie si mai stiu eu ce... Era prea mult pentru mine. Varul meu era cu mine in clasa, si cred ca si cativa "prieteni" de "pe zona", unii dintre ei fiind si azi intre cunostiinte. Mai putin relevant probabil.
Oricum... Nervii din ziua aceea m´au facut sa imi disper parintii cum ca nu vreau sa merg la scoala, si am ajuns la o alta gradininta, si din cauza mediului, si prin faptul ca tata a reusit sa "ne mute" undeva mai central prin fratele sau, la o casuta langa un observator astronomic dedicat.
Acolo... Am deschis printr´un exces. In mintea mea se legasera anumite idei,si am facut rap de fata cu "profa". Profa noua. 
Daca ne´am intoarce in timp putin, am afla ca in Romania, chiar pe vremea tatalui, copiii ieseau la munci agricole sau alt fel de munci de´a lungul timpului de invatamant, si faceau cat se poate de mult pentru a castiga inclusiv ei inisisi ceva. Prin chestia asta profa reusise sa ne acapareze pe toti din clasa, o clasa mixta, pe motivul "implicarii precoce".
Eu faceam rap, iar majoritatea dintre restul faceau dansuri. Faceam arte martiale impreuna, cand in clasa se facea loc. Eu eram seful acolo. Din cauza certurilor cu parintii (vorbe aruncate in rap, cu civinte mai "lejere" ca sa zic asa), plus anumite lucruri pe care reusisem noi intre noi sa ne convingem sa le facem, la indemana profei, si nu doar (directorul, samd)... Stateam eu personal mult la scoala. Era si program prelungit. Adica regim de cresa. Dar eu mai ramamean si peste noapte. Nu pot da vina doar pe cei din invatamant. Mult conta si Mama si Tata. Ei nu suportau ca vorbesc cu colegii povesti despre zei si alte subiecte, si erau sin in mijlocul divortului. Si astazi imi recunosc, (parintii), ca ei incepusera de cand aveam vreo 3 ani si ceva sa isi doreasca separarea... Inca insista ca ei nu au facut´o dintr´un singur motiv: pentru mine. Dar divortul a durat pana am fost in clasa a IV-a (si nu, eu nu eram deacord cu ei in privinta despartirii. Poate pueril...)
Lasand discutia asta la o parte, motivul numelui Rappa devine evident. Faceam rap. Mult. O faceam in Engleza putin, in Romana mult, mai incercam in Franceza, pentru ca era limba straina numarul doi in perioada respectiva in Romania... Dar lucrurile erau destul de complicate si stranii uneori... Si voi incheia printr´un exemplu mai complex.
Pe verisorul meu il cunoscusem la gradinita privata. Dar fratele tatalui meu avea o fiica. Ea era catolica... Eu nu credeam in Iisus Dumnezeu, ci in Trinitate, si asta se complica.
In timp, am avut de cunoscut preoti ortodocsi, dar si catolici, imami mai putin, caci nu prea erau in Romania, dar am cunoscut destul musulmani... Am cunoscut problemele straziilor si pietelor, si am avut destula inspiratie ca si colegi pentru a ne integra destul de bine in lumea moderna. Cand adultii ne aduceau tehnologii in testare, noi le testam si ne dadeam raspunsul simplu, la intelegerea nosatra si a lor, samd. Legat de scoala, eram destul de "puternici", dar uneori intre baieti ieseau "razboaie"... Astfel eu am renuntat sa stau mult cu grupul, si am incercat "o iesire" destul de repede.
Pe vremea aceea, imediat dupa revolutie, banii erau putini pentru oameni. Unii faceau embargo. Altii lucrau pentru bani. Scolile si spitalele incercau sa se dezvolte, dar prin populatie, nu prin guvern. Astfel, noi ne luam roluri in clasa de multe ori. Mie imi placea sa joc pe "ambasadorul", sau mai rau, pe "statul". Aflam informatii la prima mana despre multe prin profa, poate de aceea ea nu a mai continuat cu altii duap noi. Eu reusisem sa primesc Diplome de Plutonier la Comunitari "in prostie". Aveam mai mult de 50.
Consideram aceste diplome ca fiind iesirea spre a deveni comendant, dar a fi comandant nu parea o optiune, cum ca in Romania, nu poti fi comandant. Presedintele e comandant. Sau ceva de genul asta. Doar in Aviatie, sau in Nautica poti fi... Eu doar aia vroiam. Oricum... Nu era singura optiune, cum ca mie inca imi placea sa desenez, sa cant si sa dansez.
In cei patru ani de gradinita, facusem personal vreo 2 milioane de lei, in contextul in care vreo 800 de mii costa un frigider "bun" precum cel ce l´am cumparat cu clasa pentru bucataria gradinitei, dar desi era cumparat din banii mei, eu nu prea eram mandru si satisfacut pentru ca nu primeam nimic la schimb pentru viata privata. Cu colegii baieti era greu sa te intelegi, cum ca fiecare incerca sa isi consolideze o relatie cu vreo colega, iar profa nu promitea decat mai mult de lucru.
Spre sfarsitul gradinitei, am plecat cu scoala la Bucuresti. Tot din banii nostrii. A trebuit sa ne facem calcule pe bani si tot felul de planuri.
Ajunsi la Bucuresti, am inceput sa cant. Multi m´au apreciat, dar spuneau ca am versurile prea "potente". Ma comparau cu nume puternice, dar versurile ce umbla pana si astazi sunt simple: "e greu sa faci versuri si sa fii un mare Rappa"... Totusi, acolo, pe vremea aceea, Unii care era consacrati si cantau pe nume precum Deceneu sau Flou Rege, desi nu stiu daca aceeasi care sunt si astazi... Clar nu toti dintre ei au ramas... Daca nu ma credeti, studiati indstria... M´au lasat cu numele de Rappa de pe vremea aceea.
Viata avea ulterior sa imi testeze numele de mai multe ori, si chair sa primesc mai multe porecle, dar cumva chair vremuri recente mi´au adus aminte de porecla plimbandu´ma prin oras cu autobuzul si vazand ca unele persoane vor sa "isi aduca aminte cum ma numesc", dar "neputand sa vina la mine cu: hei, Rappa, ce mai faci?"

Inapoi spre povestea Amazia.

La inceputul clasei a VI-a, tata a inteles ca nu o duc bine la Moisil. Nu neaparat, sau deloc din cauza inscolirii. Mai degraba faptul ca nu aveam prieteni decat fete, si alea destul de ciudata, si alte motive similare, il faceau sa creada ca mai bine merg pe un drum care se discuta demult, si il luasera si altii... A merge la Liceul de Arte Plastice, un liceu mediu, dar de prestigiu, care ma poate lansa spre arhitectura, unde insistam ca vreau sa merg, parea cea mai buna varianta. A si fost. Cred eu.
In clasa de acolo aveam doua colege pe care le cunosteam de la gradinita, care se considerau surori demult. Ele evitau sa discutam subiecte din "copilarie", dar ne´am imprietenit, si multa vreme mi´a luat sa imi dau seama ca prin legatura cu ele si capacitatea de intelegere si invatare, ma faceau sa stau "in spuma clasei".
Pana la liceu am avut doar note bune in extremis, cu un singur 4 luat pentru tema nefacuta la ENgleza, dar primisem media 9, dupa vreo treisprezece de 10 luati la clasa.
La liceu am devenit seful clasei, si am intrat la Facultatea de Arhitectura cu nota bursiera, dupa meditatii miniime, meditatiile necesare pentru admitere in fond.
Totusi viata nu avea sa fie asa de simpla. Faptul ca in gradinita fusesem asa de tare legat de profa, de colegi, si ca tata si mama s´au implicat in povestile mele cu zei, avea sa devina un impediment in privinta mersului placut al vietii mele in general, si va voi explica incet de ce, incercand sa ajung la numele "Giodimio". Cum si de unde.
In facultate, si mai ales in facultate, nu m´am dat la o parte de la placerile vietii de student. Eram si putin guraliv. Nu aveam frica de mare lucru. Mai ales ca la scoala luam note mari ma facea sa imi mentin libera exprimare de "fost mare Rappa". In clasa aveam colegi ce apreciau trupe precum gheto-dacii, si nu BUG Mafia. Adica placeau "cultura noastra vestica".
Toate mergeau bine. Tata cu viziunea lui in spatiu ma mai ajuta sa predau proiectele la timp, caci asta imi era "o mica problema". Distractia ma facea sa imi inghesui proiectele in ultimul moment... Dar luasem in primii doi ani premii de excelenta la "proiectare", desi bursa am pierdut´o in anul II, dar mult datorita unui an foarte implicat, nu cred ca in mod special din cauza lipsei mele de competenta. Eventual a lipsei de implicare. Recunosc. Problema totusi avea sa creasca putin in amploare...
Dupa cum spuneam, clasa in care devenisem Rappa, lucra ca o familie... De mici vroiau sa devina masoni... Sa lucreze undeva unde sigur au de lucru si banii nu lipsesc niciodata.
Clasa respectiva era o clasa condusa de profa. Profa era o profa ortodoxa. Eu incepusem inca de pe atunci sa o dau inspre catolici. Colegii (intelegem ca) aveau mult o directie spre a deveni masoni... In Franta... Acolo parea logic... Francmasoneria, intelegeam noi, era cea mai puternica masonerie. Eu intelegeam, prin preoti de la Vatican inclusiv, ca Italia are o masonerie mult mai puternica. Cel putin ca si structura si functie in stat. Dar si alte state aveau structuri similare de o putere considerabila.
Tata a fost invitat sa lucreze la o firma de romani, in Paris. Eu simtisem ca ceva nu este in ordine. Nu in totalitate.
Terminasem anul II cu tata fiind plecat, iar notele inca erau acceptabile. Dar si pe mine ma atragea ideea de a face ceva bani. Vroiam sa lucrez "la tata" cu un motiv. Vroiam instrumente pentru facultate, sa imi iau un laptop bun... Vroiam... Dar nu avea sa fie asa de simplu pentru unele lucruri pe care eu le cam "uitam"... Si nu era vorba de "visele di´naintea nasterii" deloc... Acestea aveau sa imi schimbe viata mai tarziu. Ideea e ca am plecat inspre Paris, desi ma certasem cu tata pe tema asta. El vroia sa imi trimita el bani, insistand ca o sa faca destui, desi eu insistam ca fara ca eu sa lucrez, el nu va face destui bani pentru familie. Nici faptul ca ma intalnisem cu mama, dupa ani de zile de "nevazut", ea lucrand de asemenea, nu mi se parea indestualtor. Vroiam sa fac banii mei. In vacanta. Precum multi altii. Si nu imi parea nimic straniu in asta. Nu faceam decat sa imi facilitez scoala, nu? Asa parea initial.
Prima vacanta acolo a fost un vacarm. Am intalnit colegii vechi... Ei nu vroiau sa fie prieteni, dand vina pe mine. Profa era insarcinata cu un baiat care nu ma suporta inca din primii ani de viata. Iar in plus de asta, familia la care lucra de tata era familia profei de la care fugisem eu de la gradinita privata.
M´am intors in Romania, si am inceput anul III: avea sa fie un dezastru. M´am mutat singur... Am aflat ce inseamna sa ai grija de banii tai o luna intreaga... Samd.
Cea mai mare deceptie a fost sa picla proiectare. Primisem laptop´ul mult iubit, si "prietenii" au facut o mica "gluma"... Eu am exagerat... Nici astazi numai am mari legaturi cu exact oamenii in cauza, dar laptop´ul a fost "furat". Sau ceva de genul. Oricum... Imi facusem proiectul pe la un alt prieten... La imprimare a aparut o greseala... Profii au prins oportunitatea de a se lua de "gura mare" pe care o aveam de obicei... Si... In loc de nota 4, pe care mai aveam sansa sa "o scot"... Am luat primul 2 din viata mea. A fost decisiv...
Plimbarea in Paris ma facuse sa particip la o intrunire tip G8, dar neconventionala... Asta tot prin relatiile cu fostii colegi si planurile facute cu ei in legatura cu "ambasada" din mintea mea. Aveam sa facem jocuri, filme, sa ne implicam in dezvoltari teritoriale... Si asta facuse la mine pe net o intreaga "linie de informatie" care m´a pus intr´o situatie care reusisem pe moment sa o fac si stanjenitoare, dar prin care am trecut cu brio... Oarecum...
Oarecum pentru ca singura impresie buna care mi´a ramas in minte de atunci... A fost una venita de la Vatican: "Daca nu reusesti cu scoala, noi, daca vrei si accepti sa mergi pe drumul nostru, te luam initial ca `consul in arhitectura´..." Atata mi´a fost. Am ajuns dupa anul III din nou in Paris la tata. Aveam sansa sa continui facultatea, dar costa o gramada de bani, si nu prea aveam siguranta ca pot avea calmul necesar in viata pentru a ma concentra serios pe studii...

Ultimul hop spre a deveni Autor...

Era vara anului 2013, iar eu eram in Paris, la tata, incercand sa imi fac loc cumva in grupul respectiv, al fostilor colegi si implicatiile ce le avea acest lucru...
Problemele incepeau sa apara... Eu aveam un inceput de rasta, inca imi placea sa mai arunc un vers incoace si incolo... Am avut o cearta cu lumea de pe acolo ce se considera "apropiata"... Tata nu a reusit sa ma inteleaga deloc... Pana la urma m´a invitat sa plec... Dar era nervos... Si eu eram dezamagit...
Cumva coliziunea acestor sentimente, nervi si dezamagire, ne´a facut sa ne certam rau pana prin primavara anului 2014... Eu refuzam sa ma duc la facultate "pe muchie de cutit", dar nimeni nu era interesat de nivelul meu de stres. Asta m´a facut sa imi aduc aminte direct, prin memorie, si indirect, prin ce vorbeau altii, ca cei de la intrnirea aceea neconventionala, in speta cei de la Vatican, imi oferisera "o portita". Daca aveam sa nu ascult de nimeni, decat de mine, posibilitatea de a face un pelerinaj in Europa cel putin, nu iesise si nu iesea din discutie nicicum.
Printre multe certuri si neintelegeri, am hotarat sa plec. Singur in lume. "Nu poate fi asa de greu" gandeam eu. Adevarul e ca nu avea nici sa fie usor, nici nu avea sa nu aibe urmari...
Spus pe scurt, unele lucruri maibine raman prinvate, dar in principiu, altele, sunt lucruri/intamplari care te definec, si care, merita sa fie "date mai departe".
Am ajuns sa stau in Paris apropae un an pe strazile orasului vechi, ale centrului, incercand sa aflu cat mai multe despre societate, despre anumite moduri organizatorice pe care nu le intelesesem de mic, si incercand pe cat posibil sa nu imi distrug demnitatea. Asta insemnand sa stau curat, sa nu cersesc, sa nu ma bat, sa nu fac lucruri care sa fie anti sociale. Am stat cat am sta, apoi am plecat prin hazard la un tur al Frantei facut pe jos si cu trenul, pana am ajuns in Italia, unde am mers prin cam toate marile orase, inclusiv Vaticanul, unde am avut de impartasit povestea mea, la un preot in conferentiar, si m´am inscris chiar si pentru postul de papa. Mi´am ales si un nume: Adami. Al treilea. Asa parea logic pentru preot si cumva si pentru mine. Adam primul a fost cel din Biblie. Al doilea ar putea fi ceva papa din perioade nescrise ale Vaticanului... "Al treilea ar fi fezabil". Pe drum am reusit sa fac multe planuri de arhitectura si multe desene in domeniul designului. In plus am vizitat multe biserici si case care functionau in mod caritabil. Am ajuns apoi sa vreau sa ma intorc acasa, dar vroiam sa il vad pe tata, si am pornit spre Paris, dar cumva tot in "modul pelerin". Am mers spre Olanda, iar de acolo am mers in Paris. Tata nu isi facuse viata mult mai frumoasa. Dupa cateva zile am pornit spre Anglia, am vazut Tara Galiilor, Irlanda... Sud si Nord... Apoi am venit inapoi prin Paris, dar am plecat in Spania, unde am "ocolit", practic, doar Barcelona... Dar am ajuns inapoi in Franta, la Paris, si m´am impacat cu tata... Dar scoala fusese lasata deoparte... Si cu munca inca nu parea ca putem rezolva ceva in mod special... In timpul in care stateam cu tata pentru motivul muncii si incercarii de a´mi stabiliza viata, am inceput sa sciu "Abidox", un manuscris care e foarte promitator, dar am decis sa il "impart" cu alte povesti... Am mai facut si muzica Rap, dar fara studio si fara profesionalism, ceea ce m´a facut sa "distrug" feed´ul youtube personal... Iar mai apoi, dupa toata perioada CoVid, cateva vizite la bunica in Romania pierdute, si cateva plimbari in plus pe la Roma si mai stiu eu unde... M´am linistit cum s´ar spune. Nu inainte de a primi ideea unui nume nou.
Stand pe teritoriul Siciliei in acesti ani pret de cateva luni bune (mai mult de jumatate de an)... Mi´am facut prieteni si mi´am creeat relatii, printre care m´am ales cu o porecla in mod neconventional. Mi s´a permis sa imi aleg un nume "pentru ca vrem" ziceau ei "sa ai un nume care incepe cu G, dar sa nu fie GIovanni". Eu am raspuns direct: "GIodimio"... A fost placut si au fost multe polemici legate de modul in care suna, si chiar modul in care a fost ales... Dar asta face parte din unele povesti mai personale, pe care poate nu le voi impartasi public niciodata...
Am ajuns inapoi in Romania prin 2017... Si... Primul lucru pe care am vrut sa il fac... Sa imi intalnesc prietenii...
M´am intalnit cu ei, cu majoritatea destul de repede, fiind "dornici" sa ma vada. Dar au vrut sa imi vada fata doar pentru a´mi spune cat de realizati sunt ei dupa atatia ani de a sta in oras linistiti, si cat de prost am fost eu ca am plecat si ca am facut si scandal pe net, si ca am facut plimbari pe burta goala si asa mai departe. Am reactionat putin urat... Dar am incercat sa ii conving ca prin ale mele plimbari am reusit sa cunosc oamneni si ca am putea face multe cu asta. Am incercat sa ma si detasez si sa le spun ca pot sa renunt la ei, sa devin autor, si ce viata va aduce, va aduce, cum ca pentru mine ceea ce am facut e promitator din punctul meu de vedere. Totusi, eu au reactionat ferm in directia de a ma trimite la psihiatru, unde... Am avut foarte multe de convins pentru a ajunge sa am o "viata libera"... Doctorii au insistat ca un om care pleaca in pelerinaj fara bani si fara vreun scop adevarat de "vloger" sau ceva de genul, e "clar nebun"... 
Prea multe nu am avut ce face decat sa ma prezint la terapie si sa ma tin de munca de autor. Am dezvoltat asta si prin terapeuti, care imi dadeau teme de gandire in filozofiile mele religioase si teme praactice inspre a urmari filme alese de ei samd. Am reusit sa imi fac un bagaj de manuscrise, incepute in perioada pelerinajului, si la bunica acasa, in Timisoara, dupa 2017... Prima misiune personala reala fiind Amazia, o carte care deja din 2018 se prezenta ca un volum de 6 spre 9 carti... Mult legata chiar de numerologie si alte subiecte stiintific religioase. Asta poate pentru ca majoritatea celor ce mi´au ramas apropiati sunt mai degraba atei, sau agnostici... Au intelegere pntru Musulmani... Unii sunt chiar de sorginte evreiasca... Culmea nu sunt neaparat printre cei care imi erau apropiati de´a lungul celor multi ani de scoala sau celor multe concerte la care am fost... 
Acum... Astept cu nerabdare sa imi fie atmosfera prielnica si viata sa imi permita prin sanatate sa pot sa mai completez la manuscrise, sau sa le gasesc unora folosul, si sper ca prin cartile pe care le lansezsi le voi lansa, oamenii vor gasi sa se delecteze in povestile mele, imbogatite fiind prin experiente personale, si prin filtre proprii. In epoca noastra e greu sa scrii ceva complet original, de aceea primul volum lansat este Amazia, o carte care se inspira initial mult din carti antice din domeniul public, precum Quran sau Biblia, Talbut si altele, dar manuscrise sunt pregatite si in cadrul romantelor, fanteziilor da mai multe feluri, evident chair mitologice, povesti cotidiene... Toate facute cu intentia de astarni imaginatia, de a rezolva probleme proprii, sau pur si simplu de a ma face sa impartasesc momente din viata personala intr´un mod discret si placut, inventiv si frumos...

Cu mult drag si respect,
Al vostru Rappa "G."